Această fotografie a fost realizată în anul 1954, 1954, în Bureatia, Mongolia, raionul Zaigraevschii,  în perioada deportărilor începute în 1949.

Fotografia adună la un loc chipuri obosite, priviri adânci și tăceri grele, dar și o demnitate care nu a putut fi confiscată. În centrul imaginii se află o nuntă. Nu una fastuoasă, ci una organizată din puținul pe care l-au avut. Mireasa, sora bunelului meu, Bulat Domnica stă alături de mire, Floreanu Vasile un tânăr din Sărata Nouă, raionul Leova. Mireasa, străbunicii mei și familia ei sunt din Țărăncuța, raionul Cantemir. Nu s-ar fi întâlnit poate niciodată, dacă istoria nu i-ar fi dus pe toți în același loc de suferință. Destinele lor s-au legat în Siberia, acolo unde viața îi punea zilnic la încercare. S-au cunoscut printre barăci, norme de muncă, lipsuri și dorul de cei rămași acasă. Dragostea lor nu a crescut din promisiuni, ci din sprijin, răbdare și înțelegere. Nunta surprinsă în fotografie a fost un act de curaj și de speranță, o dovadă că oamenii pot alege viața chiar și atunci când istoria îi strivește. În prim-plan se vede un acordeon. Nu este doar un instrument muzical, ci un simbol al memoriei și al identității. Prin el au fost păstrate cântecele de acasă, limba și tradițiile. Oamenii sunt îmbrăcați simplu, dar stau aproape unii de alții, ca și cum apropierea ar fi fost singura formă de siguranță. Fotografia este veche, cu margini roase și crăpături vizibile. Tocmai aceste urme ale timpului îi dau autenticitate. Ea nu este doar o amintire de familie, ci o mărturie istorică. Dacă ar putea vorbi, fotografia nu ar striga. Ar spune calm, dar ferm : „Ne-au deportat, dar nu ne-au învins. Am suferit, dar am iubit. Am fost izgoniți, dar nu am uitat cine suntem.” Aceasta nu este doar o amintire de familie, ci o lecție de istorie vie pentru Republica Moldova.